|
...
Heimweh
Feiertag
im tiefen Herbst – also kann ich den Tag genießen. Der Wind wirbelt die
verwelkten Blätter, Regentropfen klopfen an mein Fenster. In mein Zimmer ist
warm, die Kinder spielen nebenan und schmieden schon eine "Weihnachtshölle".
Das ist bei uns schon Tradition, seit die Kinder im Kindergartenalter den
Spaß am Basteln entdeckt haben. Das heißt für sie eine Hölle zu bauen im
Kinderzimmer. Es werden alle möglichen Decken und Tücher zusammengebracht, über
den Tisch und zwischen Kasten und Heizkörper aufgehängt.
Es soll von außen die Möglichkeit versperren,
zu sehen, was unter die Decke passiert. Dort werden
heimlich alle denkbaren Bastelmaterialien versteckt und beim schwachen
Lampenlicht wird stundenlang gebastelt. Es wird geplant und gerätselt,
was uns am besten gefällt als Weihnachtsgeschenk.
Aber dieses Jahr wird der
Weihnachtsfest ein bisschen anders. Zum ersten Mal
werden wir Weihnachten nicht zuhause, sondern in mein
Heimat Rumänien feiern. Ich freue mich schon nach 14 Jahre Weihnachten in
Österreich – auch wieder mal Weihnachten in Rumänien zu feiern.
Kann
man Heimweh haben,
wenn man überall zuhause ist? Wo ist man überhaupt zuhause,
wenn man 15 Jahre in ein Land verbracht hat, dort Freunde und Verwandte hat,
aber noch 15 Jahre in einem anderen Land gelebt hat? Auch
hier hat man Freund und Verwandte, eine Familie sozusagen. Zuhause ist man da
und dort,
aber nirgends ganz. Vergangenheit in zwei Hälften geteilt – kann man das
irgendwie wiegen?
In ein Monat werde ich
nach Hause fahren, um dort Weihnachten zu verbringen.
Für meine Kinder das erste Weihnachten in Rumänien. Für mich eine Erinnerung
an meine eigene
Kindheit. Freude verbreitet sich, ich schmiede
Pläne, fange viel zu früh an, mir über notwendige Vorbereitungen
Gedanken zu machen. Die Zeit soll schnell vergehen bis dahin und
langsam die Tage, die wir dort sein werden.
Hier
bin ich zuhause. Hier bin ich ein Österreicher, der nicht
richtig Deutsch kann. Ein Österreicher laut
"Bescheid xy",
aber irgendwie immer noch fremd. Ich komme zurecht
bei den Behörden, kann Bücher auf Deutsch lesen und mich unterhalten. Ich kenne
meine Verpflichtungen als österreichische Staatsbürger.
Halte österreichische Feiertage, arbeite und zahle Steuer. Ich passe mich an an
so manche oberflächige Strukturen, zahle Rundfunk-Gebühren,
bin beim Maibaumsetzen dabei, besorge Weihnachtsgeschenke und suche Hasen zum
Ostern. Aber immer wieder werde ich als Ausländer betrachtet. Bin nicht
waschecht Österreicher. Ich bin hier nicht ganz zuhause.
850 Kilometer von hier
entfernt bin ich geboren worden. Meine Muttersprache beherrsche ich
grammatikalisch korrekt, aber mein Wortschatz nimmt
ab. Wörter, die erst in den letzten 15 Jahren in
meine Muttersprache aufgenommen wurden, sind mir
fremd. Entfremdet fühle ich mich in so manche Kreise wo ich früher war.
Irgendwie gehöre ich nicht mehr dazu. Ich bin die, die ausgewandert ist.
Vielleicht bin ich gar nicht mehr ich. Müsste ich in Rumänien Behörendenwege
betreten, fühle ich mich ein bisschen verwirrt, unsicher. Wie war das mal?
Wohin muss ich hingehen, wenn ich Arbeit suche?
Könnte
ich mich in zwei
teilen, würde ich sagen,
dass ich überall zuhause bin
–
ohne zu schummeln. Jetzt bin ich mal da, mal dort zuhause,
aber nie ganz. Denn es gibt immer einen Teil von mir,
der gerade sich nicht zuhause befindet.
Der Wind wirbelt verwelkte
Blätter, Weihnachten kommt immer näher. Wo bin ich zuhause? Nicht da, nicht
dort, sondern immer dort, wo
ich mich gerade befinde, umgeben von Menschen die mich lieben und die mich
verstehen, respektieren und akzeptieren, so wie ich
bin. Und immer dann, wenn ich selbst die Menschen
rund um mich respektiere, liebe, schätze und akzeptiere,
so wie sie sind.
Heimat ist dort,
wo die Seele zuhause ist. Nicht in ein Land mit einen bestimmten
Name. Nicht dort, wo man lebt oder gelebt hat. Nicht,
wo man geboren wurde. Sondern dort, wo man selbst
sein kann.
.. |
|
|
|
.....
Dor de casă
Zi de
sărbătoare, toamna târziu – deci pot să-mi fac o zi plăcută. Vântul suflă
frunzele uscate, stropi de ploaie bat în geamul meu. În camera mea e cald,
copiii se joacă în camera vecină şi-şi construiesc un ascunziş din pături-un
ascunziş pentru Crăciun. Aceasta este deja o tradiţie la noi,
de când copiii mergeau la grădiniţă şi de când au descoperit ce frumos e să
inventeze tot felul de lucruri. Pentru copiii înseamnă aceasta – să construiască
un ascunziş în camera lor. Adună toate păturile care stau la dispoziţie, toate
materialele posibile şi le agaţă între masă şi calorifer, între dulap şi pat.
Totul cu scopul de a ascunde privirilor noastre ceea ce ei fac acolo. Sub pături
ascunşi, adună toate cele necesare – lipici, hârtie pentru cadouri, bandă de
legat şi multe alte mărunţişuri, şi la lumina lămpii, ore întregi, pregătesc
surprize pentru noi. Se înţeleg ce ne-ar place cel mai mult de Crăciun, ce
cadouri să ne facă.
Dar anul acesta vom
petrece altfel serbarea de Crăciun. Pentru prima dată nu vom sărbători
Crăciunul acasă, ci în România, ţara în care m-am născut. Mă bucur să
sărbătoresc Crăciunul în România – după ce 14 ani la rând l-am sărbătorit în
Austria.
Se
poate să-ţi fie dor de casă când eşti acasă peste tot? Unde eşti de fapt acasă
când ai petrecut 15 ani într-o ţară, şi ai acolo prieteni şi rudenii, dar ai
petrecut alţi 15 ani în altă ţară. Şi acolo ai prieteni şi rudenii, deci o
familie. Acasă eşti şi acolo şi aici, dar nicăieri de tot. Trecut împărţit în
două – se poate cântări aşa ceva?
Peste o lună voi merge
acasă pentru a sărbători acolo Crăciunul. Pentru copiii mei – primul Crăciun
în România. Pentru mine o amintire a copilăriei mele. Bucuria mi se
răspândeşte în suflet, încep mult prea repede să-mi fac planuri ce pregătiri
sunt necesare. Vreau ca timpul să treacă repede pînă la plecarea mea şi
încet, puţinele zile pe care le voi petrece acolo.
Aici
sunt acasă. Aici sunt un austriac care nu vorbeşte corect limba germană. Un
austriac în baza actului "xy", dar
cumva totuşi străin. Mă descurc peste tot, la primărie, la orice instituţie. Pot
citi cărţi în limba germană, pot purta discuţii despre orice teme fără să am
probleme de exprimare. Îmi cunosc obligaţiile ca cetăţean austriac. Sărbătoresc
sărbătorile naţionale, lucrez şi-mi susţin îndatoririle faţă de stat. Mă adaptez
unor obligaţii superficiale, necesare, plătesc abonament la radio şi televizor,
sunt prezentă la "ridicarea"
pomului cu ocazia zilei de 1. Mai; cumpăr cadouri de Crăciun şi sunt
prezentă când se caută "Iepuri"
de Paşte. Şi totuşi sunt uneori privit ca un străin. Nu-s un austriac
adevărat. Aici nu sunt chiar acasă.
M-am născut la 850 de
kilometri depărtare de aici. Limba maternă e o parte din mine dar
vocabularul meu scade continuu. Unele cuvinte care au fost doar după
Revoluţie preluate în limba română îmi sunt necunoscute. În unele cercuri în
care eram mai demult, mă simt străin. Cumva nu mai aparţin acestor cercuri.
Eu sunt persoana care a plecat, care şi-a părăsit ţara.
Poate că eu nu mai sunt
eu. Dacă ar trebui să merg în România la primărie, m-aş simţi nesigur. Cum
era? Unde trebuie să merg când caut un loc de muncă?
Dacă
m-aş putea împărţi în două – aş putea spune că sunt peste tot acasă fără să
minţesc. Acum însă sunt uneori aici acasă, alteori acolo. Dar niciodată nu sunt
în întregime acasă. Căci întotdeauna o parte din mine este străină acolo, sau
aici. Întotdeauna o parte e în străinătate.
Vântul suflă frunze
veştejite, Crăciunul se apropie tot mai mult. Unde-s acasă? Nu aici, nu
acolo – ci tot timpul acolo unde mă aflu. Înconjurat de oameni care mă
iubesc şi mă înţeleg, care mă respectă şi mă acceptă aşa cum sunt. Şi tot
timpul când eu îi respect, iubesc şi accept pe cei din jurul meu aşa cum
sunt.
Acasă – e locul unde
sufletul se simte acasă. Nu într-o ţară cu un anume nume. Nu acolo unde am
trăit sau trăim. Nu unde ne-am născut. Ci acolo unde putem fii noi înşişi.
|
|
