"Despre dramaturgul român contemporan"

Dramaturgul român contemporan face parte dintr-o specie care în teatrul românesc a început să capete un rol activ ceva în urmă cu câțiva ani.

Înainte de epoca aceasta (mă refer în special la perioada comunistă) dramaturgul român contemporan era un tip (mai rar o tipă) care scria multe piese și apoi – dacă avea noroc sau cunoștea pe cine trebuie – reușea să obțină o montare. Părerea despre sine era în general că ceea ce scrie e un produs finit pe care regizorul și actorii îl vor interpreta scenic. Nu îl interesau modificările la lucru. Dramaturgul venea la premieră, se așeza confortabil și avea două opțiuni: să îi placă sau să nu îi placă ceea ce vede.

Ca arie tematică şi de genuri se căutau: comediile bulevardiere, dramele istorice sau de idei, povești contemporane despre proletari și partid. Fie poeme dramatice extrem de metaforice – care puteau ascunde comentarii anti-sistem. Sau chiar – după Revoluție – piese absurde în stil Ionesco.

Dramaturgul era un scriitor. Fie prozator sau poet care în subsidiar scria teatru.

Spre sfârșitul anilor 90 a apărut o generație nouă de dramaturgi. Provenind tot din prozatori sau prozatori-poeți – dramaturgi ca Saviana Stănescu, Alina Nelega, Ștefan Caraman, Radu Macrinici sau Dumitru Crudu au introdus un nou limbaj și alte arii tematice. Din păcate pentru ei, au fost prinși exact în momentul de vacuum când în teatrele din România statutul unui dramaturg (și nevoia de un autor în viață) era egală cu zero. Cu toate astea, pentru că perioada imediat post-revoluție în care regizorii continuau să facă ceea ce știau cel mai bine – teatru metaforic – ajunsese la o saturație (pentru că sistemul autoritar nu mai exista) – piesele acestor dramaturgi au început să fie produse. Fie în teatre din provincie mai deschise la minte, fie în noile teatre independente din București. E o generație foarte specială din punctul meu de vedere - și e interesantă evoluția lor în anii 2000 – 2008. De exemplu, Saviana Stănescu a plecat la New York și și-a dezvoltat o carieră acolo, care nu mai are nimic de-aface stilistic cu ce scria în anii 90. Poveștile ei sunt acum foarte personale și realiste și este produsă în diferite teatre din New York. Alina Nelega a inițiat multe proiecte de dezvoltare a dramaturgiei (unul dintre ele dramafest – încă de la finalul anilor 90 – a fost una dintre bazele proiectului și grupului dramAcum, de exemplu). Ea și-a și regizat propriile piese, conduce și un teatru, și are în ultima vreme un comeback spectaculos ca dramaturg. Ștefan Caraman a avut multe piese produse în ultimii 10 ani, inclusiv în București – el este și unul din dramaturgii care m-au inspirat și încurajat să scriu teatru. Radu Macrinici este alt dramaturg care a lucrat intensiv ca secretar literar și a condus diferite proiecte și festivaluri de teatru contemporan. Dumitru Crudu (din Republica Moldova) a fost produs în România și invitat la diferite festivaluri și workshopuri din afară. Această generație (oameni în jurul a 40 de ani) ar fi normal acum să fie mult mai în centrul lumii teatrale românești. Cu toate astea – nu este. Asta și pentru că nu sunt regizori sau actori – categoriile cele mai importante ca status în teatrul românesc.

Din cauză că regizorii impun tendința în teatru – tot un grup de regizori a inițiat un proiect care căuta dramaturgi noi. Nevoia lor (și câțiva dintre ei luaseră contact cu ceea ce se întâmplă la Royal Court și filosofia de acolo) era să aibe dramaturgi activi, care să scrie povești despre teme relevante social și texte pentru scenă, nu pentru sertar. Așa a apărut proiectul dramAcum în anul 2002. Cu un concurs adresat tinerilor până în 26 de ani. Premiul era montarea piesei dar și lucrul activ în echipa de producție. Dramaturgul avea să vină la repetiții, să lucreze cu actorul și regizorul în timp real, iar piesa era văzută ca un proces de dezvoltare al cărei scop unic era o producție. Regizorii – care acum au ajuns la vârsta de 30 sau chiar 30 și ceva – sunt Andreea Vălean, Radu Apostol, Gianina Cărbunariu, Alexandru Berceanu și Ana Mărgineanu. Ei au fost sprijiniți de Nicolae Mandea (pe vremea aceea lector la UNATC – care acum a devenit decanul facultății de teatru). E generația care poate fi considerată că a schimbat profund mentalitatea din teatrul românesc și a ridicat considerabil status-ul dramaturgului. Deși ignorată sau blamată la început, apariția textelor noi – care s-a dublat și de diferitele producții și recunoașteri internaționale – a făcut posibil ca în curs de doar șase ani dramaturgii să fie priviți cu un nou respect. Aceste texte și-au câștigat rapid un public tânăr (fiind produse în special în spații independente (cum ar fi Teatrul LUNI de la Green Hours sau Teatrul ACT) sau spații secundare ale unor teatre mari în care nu se întîmpla nimic – exemplu cel mai bun e Teatrul Foarte Mic din București – dar care au fost resuscitate și au devenit apoi foarte populare întocmai pentru că aduceau texte relevante pentru noile categorii de public). Deși doar formal, chiar și directorii teatrelor de stat au început să își adauge programe declarate ca sprijinitoare ale teatrului tânăr – deși majoritatea lor sunt încă doar surse de venit suplimentar de la primărie cu efecte (adică producții) foarte puțin relevante.

Din această mișcare s-au dezvoltat – direct sau indirect – patru tipuri de dramaturgi.

1) Regizori-dramaturgi (regizori care scriu piese și le și montează) – reprezentanta cea mai talentată și relevantă a acestui caz este Gianina Cărbunariu (care este o autoare de spectacol, așa cum îi place să spună). Piesele ei Stop The Tempo și mady-baby.edu (cunoscută și ca Kebab) au avut un mare succes de public, fiind produse și în străinătate. Au definit și o întreagă tendință – aceea a teatrului realistic social. Sunt piese care spun tranșant adevăruri și definesc atitudinile tinerilor din România (din mediul urban-în special bucureștean) de la începutul anilor 2000. Alți regizori-dramaturgi importanți sunt Andreea Vălean și Vera Ion (o câștigătoare dramAcum din anul 2004). Piesele lor cele mai cunoscute sunt Eu când vreau să fluier, fluier (Andreea Vălean) și Vitamine (Vera Ion). Andreea este și autoare de scenarii de film din Noul Val Românesc – ea a scris scenariul la “Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” regizat de Cătălin Mitulescu – film care a definit. Vera e la baza unui nou proiect de teatru social și comunitar (apărut ca o consecință a dramAcum și format în UNATC - școala de teatru, exclusiv cu studenți (deja acum foști studenți) UNATC) numit tanga project. Tanga se deosebește de dramAcum pentru că nu e o platformă deschisă de dezvoltare de text neapărat ci un grup de artiști (nu numai dramaturgi sau regizori, dar și actori, scenografi și visual artists) care crează teatru puternic ancorat în realitate/comunitate - cred că e una dintre primele tendințe de devised theatre din România. Este un teatru care nu își propune neapărat spectacole pe termen lung ci poate mai mult perfomance-uri relevante într-un spațiu și un timp strict definite.

2) A doua categorie de dramaturgi apăruți este cea a actorilor-dramaturgi. Un exemplu foarte bun este cel al lui Gabriel Pintilei. Actor la Teatrul Odeon el a câștigat ediția din anul 2004 a dramAcum cu piesa Elevator. Piesa a fost produsă la Teatrul Foarte Mic și la Teatrul LUNI de la Green Hours, dar și în Cehia. Gabriel nu spune neapărat povești sociale – dar crează personaje foarte vii și ofertante actoricesc (dată și formația lui ca actor). În prezent el a făcut un film bazat tot pe piesa aceasta – un film indie – care se bucură acum de o mare apreciere în lumea criticilor de film din România. O a doua reprezentată foarte importantă a actorilor-dramaturgi este Lia Bugnar. Deși ca vârstă ea face mai mult parte din generația Nelega – Caraman – Saviana Stănescu și nu e legată cu nimic de dramAcum, Lia e un caz atipic. Ea s-a afirmat în teatrul independent (în special la Teatrul LUNI de la Green Hours) începând din anul 2003. Are cele mai multe piese montate (cred că șapte) din această categorie. Iar poveștile ei – din nou foarte ofertante actoricesc – sunt aproape niște basme moderne, atemporale și pline de candoare și de ludic. Printre piesele ei cele mai cunoscute sunt Aici nu se simte (Omul de zăpadă), Oase pentru Otto, Stă să plouă sau Firmituri. Un alt exemplu de actor-dramaturg care s-a afirmat recent in scris este Ioan Peter. El nu munceste in Bucuresti - precum Gabriel sau Lia - ci in vestul tarii, si a urmat o traiectorie "descentralizata" (din punctul meu de vedere foarte bine de urmat). Actor la teatrul din Arad Ioan a scris piese cum ar fi "Tot ce se da" si "Coca Blues" (ultimul produs la Teatrul National din Timisoara"). Facand parte din aceeasi generatie cu Lia Bugnar, este un scriitor care creeaza povesti despre absurditatea realitatii de azi, intr-un ton jucaus si ironic. Piesele lui sunt, deasemenea, foarte ofertante pentru actori.

3) A treia categorie poate fi definită ca cea a dramaturgilor fără formație de teatru (adică de regizor sau actor). Pot fi numiți și dramaturgi profesioniști (meseria lor este doar să scrie). Sunt însă dramaturgi care participă activ la procesul de repetiții și de creație a spectacolului. Aici intru și eu – dar nu voi vorbi despre mine. O autoare care mi se pare extrem de bună și reprezentantă pentru categoria asta este Maria Manolescu. Maria – care e și o foarte bună prozatoare, publicată la o editură foarte importantă – este autoarea unor piese extrem de bune și apreciate de publicul tânăr. Sado – Maso Blues Bar (Teatrul Foarte Mic, regia Gianina Cărbunariu, câștigătoare a dramAcum 2006), With a little help from my friends (Teatrul Național din Iași, regia Radu Apostol) sau Re:Re: Hamlet (Teatrul Bulandra, regia Radu Apostol). În aceeași categorie intră – cred eu - și Nicoleta Esinencu. Nicoleta, cu o formație de filologie, a scris o piesă-manifest, monodrama intitulată Fuck You EU.RO.PA (câștigătoare a concursului dramAcum 2004). Deși nu a fost produsă în București, piesa a avut prezentări internaționale și a fost foarte bine văzută de către critica din România.

4) A patra categorie - și am lăsat-o ultima pentru că a apărut cel mai recent – este cea a criticilor de teatru (sau teatrologilor) care scriu teatru. Reprezentanții cei mai de succes a acestei tendințe este criticul de teatru Mihaela Michailov (care poate fi asociată cu dramAcum dar și cu tanga project – dat fiind că a sprijinit în editorialele ei ambele proiecte, și pentru că e și una dintre câștigătorii dramAcum 2006 dar și a dramatizat texte pentru tanga). Mihaela a câștigat Piesa Anului la concursul UNITEXT anul acesta cu piesa Complexul România care a și fost produsă la Teatrul Național din București, în regia Alexandrei Badea. Alt reprezentant însemnat – câștigător și el al Piesei Anului în 2007 – este Mihai Ignat (și el de formație teatrolog). Mihai (făcând de fapt parte, la fel ca și Lia Bugnar din generația Nelega – Caraman – Saviana Stănescu) a avut un traseu foarte interesant. Piesa lui reprezentativă Crize a fost foarte mult timp neprodusă, până când a cunoscut un boom în teatrul independent acum doi ani. Este un alt autor care și-a primit recunoașterea târziu, dar meritat. Alaturi de Mihaela, mai exista un nume important de mentionat in aceasta categorie. Desi nu este critic de teatru, Carmen Vioreanu - absolventa de lingvistica, teatrologie si a masteratului de scris dramatic de la UNATC - este cea mai importanta traducatoare si promotoare a textelor nordice (in special Peninsula Scandinava) in Romania. Ea este unul dintre castigatorii concursului dramAcum 2 (2004) cu piesa "Anatema. Erased" si a avut un mare succes cu piesa ei "No One" (semi-produsa si regizata chiar de autoare), care a inceput in teatrul Desant si apoi s-a mutat la teatrul Metropolis. Piesa se joaca de aproape 3 ani si o recomanda pe Carmen ca o scriitoare foarte interesanta, cu un simt acut al realitatii si al personajelor dramatica, capabila sa scrie povesti (deloc lipsite de umor autentic) ale zilelor de azi.

O să adaug și o anexă la această prezentare. Mai există și unii dramaturgi, stilistic puternic ancorați în categoria autorilor proveniți din perioada comunistă. Unii dintre ei au continuat să existe. De exemplu, Adrian Lustig este autorul unor comedii bulevardiere care se joacă cu succes la Teatrul de Comedie din București. Este probabil numele cu cel mai mare succes și număr de producții din această categorie. Alte nume – care însă nu (mai) sunt produse – sunt Radu F. Alexandru sau Horia Gârbea. Horia este un scriitor care face parte tot din generația Nelega. Ca stil și abordare tematică se apropie însă mult mai mult de categoria aceasta anexă. Un nume complet atipic pentru aceeași generație este Denis Dinulescu – a cărui piesă O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu a fost un real succes de public la Teatrul Mic.

Ca o anexă la anexă voi amintui și un alt caz atipic, dar extrem de reprezentativ pentru dramaturgia românească contemporană. Este vorba de Matei Vișniec care s-a format ca dramaturg în Franța, puternic influențat de stilul ionescian. El cred că a fost cel mai produs dramaturg după Revoluție (când a fost un fel de modă Vișniec), apoi uitat, iar apoi a renăscut (în România, bineînțeles – pentru că în Franța a fost montat mult mai des) în anii 2000. Vișniec a fost montat inclusiv în teatrul independent – e memorabilă montarea Anei Mărgineanu de la Teatrul LUNI de la Green Hours (un cafe theatre) cu Deșeuri după Teatrul Descompus. Iar în ultimii ani montări cum ar fi cele ale lui Radu Afrim l-au reimpus ca un dramaturg extrem de important – aproape un clasic în viață.

Sper că nu am omis alte nume importante. Ca dramaturg cred că trebuie să cunoști situația prezentă și să vezi cât mai multe piese și tendințe dramaturgice noi, fără însă a ignora ceea ce s-a întâmplat până acum. Se impune și o concluzie aici. Se poate remarca că încă – și în ceea ce privește dramaturgia – în România apele sunt destul de tulburi. Cred că în următorii zece ani situația se va clarifica foarte mult. Tranziția din România a afectat din plin această dezvoltare – în care s-au ars extrem de repede foarte multe etape. Urmează cred o evoluție mult mai organică a dramaturgiei. Alte teme, alte stiluri și experimente sunt foarte bine venite. Poate și o altă mentalitate. Cred și că vocația de autor de teatru este validată în timp și reglementată ca profesie. La acest din urmă amănunt încă stăm extrem de prost. Deși și-a recăpătat parțial status-ul, dramaturgul este încă cel mai prost plătit dintre creatorii de teatru (asta ca să dau doar un exemplu). Deși au apărut “fani” ai autorilor (poți citi acum pe bloguri: îmi place Cărbunariu, sau Peca, sau Manolescu sau îmi place piesa X, e foarte tare), încă teatrele instituționalizate nu îi văd ca pe niște parteneri care merită încredere (inclusiv pentru că aduc lumea la teatru). Nu există procesul de comisionare de piese, sau rezidențe de dramaturgi în teatrele de la noi. Da, există excepții – acestea confirmă doar regula.